Din inima unui bărbat

De ce scriu despre dragoste? Sunt disperat. Mi-e silă să trăiesc într-o societate în care-s consumat energetic. Mi-e silă să casc. Inocența mea nu-i pentru o astfel de lume. Atâția oameni flămânzi, asemeni măgarului care stă între două căpiți de fân și moare de foame, căci nu se hotărăște din care căpiță să mănânce. Mă piș pe voi și pe mine. Suntem lași! Dar, mai găsesc motiv să trăiesc. Să-i admir pe cei de la care voi învăța să iubesc. E frumos! Nu există dragoste? Ce vrei să spui? Suntem făcuți la beție? În sălbăticie? Din plăcerea de a ejacula și din chinul de a nu putea ține sperma în coaie? Din astfel de neam ne tragem? Să nu știi ce-nseamnă mângâiere și sărut? Să nu simți plăcerea îmbrățișării? Să te droghezi cu tâmpeniile altora și să spui că viața e de căcat? Te simți plin de viață, ia zi-mi (vorba Paraziților)? În morții mă-sii! Blestem pe voi, cei care nu puteți iubi. Blestem pe mine! Sunt ca voi! O ai alături?  Simți că nu iubești? Pleacă! Și, nu-mi rep

O zăresc. Strecor degetele mele într-ale ei și în grabă o duc la gazdă. Nu-mi doresc să ne vadă stăpâna. Suntem în cameră. Încui ușa. Conectez muzica la laptop și începem a ne îmbrățișa. Simt că sunt drog pentru dânsa. Orice atingere o năucește. Tresare, de parcă ar fi un fluture care încearcă să zboare într-o cutie de chibrituri. Îmi alunecă mâna pe sub bluzița ei. O ating de parcă aș cânta o idilă la pian. Mișcări de du-te-vino mă fac s-o doresc și mai mult. Mâna mea caută și mai multă plăcere. Coboară. Mă oprește. Mă opresc. Stau întins în pat, de parcă aș fi un pescar care n-a prins nimic toată ziua. Ea, la margine de pat - îngândurată! Așteptă s-o curtez. Îmi iau geaca.  Înțelege că trebuie să plecăm. Mergem pe drum și simt că sunt cel mai mare mutac de pe fața pământului. Îmi aduc aminte de tata. Apoi și de mama. Mirosul ei e asemeni rujului mamei mele, un ruj vechi, din care scobeam rămășițe și-mi vopseam fața. Îmi imaginam că sunt fetiță (mă jucam în fața oglinzii

Lacul. Puf de plopi și ea lângă mine. La un metru de mine (o țin la distanță!). E ca o carte deschisă. Mă joc cu trăirile ei. Zâmbesc. Se supără. Mă vrea alături, din prima seară. Îi dăruiesc o atingere. Se cutremură. Mi se aruncă în gât și-mi caută buzele. Abia de-mi găsesc respirația în părul ei. Respir! E supărată. Am îndrăznit s-o resping. Ce nemernic sunt. Ticălosul de mine! O îmbrățișez. Spontan (de parcă aș îmbrățișa  propriul suflet, după un an de depresie)! Mă vrea! Își poartă degetele pe spatele meu. Se lipește de mine. Vrea să mă sărute. Era cât pe ce! Am respins-o! O iau de mână și ieșim din parc. E frig. Ar trebui s-o duc la mine acasă (o fi mai cald). Mi-a înțeles aluzia. A acceptat. Așteptăm nenorocitul de troleibuz. Trec fete drăguțe prin preajmă. Sunt privit ispititor. Le vreau pe toate. Simt prezența ei asemeni unui spin înfipt în măduva oaselor. Nu merită! Am decis! Se amână vizita. E drăguță, parcă totul e perfect, ba chiar aș lua-o de

Sunt flămând de adevăr, dar voi fi bun şi-o să-l împart cu voi. Mă doare… Mă doare tăcerea! E apus de zori în sufletul meu şi ea mă cheamă. Salut, iubito! Ştiu că-ţi plac băieţii răi. De dragul tău voi îmbrăca şi această mască. Da, merită! Nu vreau să te pierd, nu vreau să te las pur şi simplu. Nu-ţi voi spune că te iubesc şi te voi tachina cu indiferenţa mea, dar să ştii, te iubesc! Leagă-mi aripile, iubito! Voi zbura din lumea ta, căci numai aşa o să rămân ideal pentru tine. Nu-mi voi cere scuze, dar te rog, iartă-mă! Vino lângă mine. Zici că-ţi plac ochii mei? Te pierzi în ei? Îmi dai pupici numai pentru a fi regina braţelor mele? Oh, nu... iubito! Nu-s genul de bărbat sentimental. Nu mă impune să-ţi vorbesc despre ceea ce simt. N-o să-ţi reuşească! Numără-mi bătăile inimii. Simţi că bate pentru tine? Nu-mi cere să ţi-o spun! Te iubesc, iubito! Adio!

Într-o zi de vară, deplasându-mă prin mai multe sate, auzisem cum o doamnă o întrebase pe o bătrânică: „Eh, mătuşă Ileană, de-aş avea mintea matale…”. La care, bătrânica n-a întârziat să-i răspundă: „Ce folos c-o am, dacă n-am cui să i-o vând”. Păi, la tineri tot cam aşa stau lucrurile. Unu-i deştept de-i crapă cămaşa la piept, dar dacă n-are minte de vândut, are deget de supt! Şi, să nu mai vorbesc de faptul că dăunăzi m-am întâlnit cu un consătean, un băiat de vreo 19 ani. M-am uitat lung la dânsul şi emotiv cum era a început să-şi frece nasul cu degetul, mai să şi-l frece şi cu cotul.  Am înţeles că băiatul acesta cunoaşte femeia numai din auzite. L-am întrebat dacă are prietenă şi mi-a zis că n-are bani pentru aşa ceva. Vă întrebaţi ce legătură are privirea mea cu frecatul nasului şi cu faptul că băiatul n-are prietenă (şi bani)? Ei, bine! Eu mă întreb! Ideea e că băiatul, fiind emotiv de fire, îşi freca nasul, deoarece începuse să-i crească tensiunea arterială. Ia

Dacă mă tot declar adeptul perfecţiunii, ar trebui s-o interpretez cumva şi în contextul unei relaţii. Aşa că voi prezenta modelul unei relaţii perfecte. Vă mai amintiţi de zilele din copilărie, când umblaţi cu plastilina şi aţa în buzunar? Mai ţineţi minte când legaţi plastilina de capătul aţei şi ca nişte disperaţi eraţi în căutare de borţi? Da, anume acele borţi, în care se ascund păianjenii de pământ. Păi, cu dragostea stă cam la fel. Ca nişte disperaţi căutăm „borţi de pământ”. Şi, dacă le găsim, începe procesul. Ai găsit borta, ai introdus plastilina cu aţă în bortă şi, dacă ai tact, ai şanse să-l scoţi. Îl tot zădărăşti şi, banţ! Simţi că tragi de aţă de parcă ai trage de bătăile inimii. Dacă se rupe aţa, te-ai pierdut! Căci, prietenul tău l-a prins pe al şaptelea păianjen, iar tu barem niciunul. Aşa că ai cap, dacă ţi-ai luat suficietă plastilină şi bobina de aţă de acasă, altminteri ori te umileşti în faţa prietenului să-ţi dea măcar o bucăţică de plastilină,

O mare parte din oameni confundă consolarea cu iubirea. Bărbatul cucerește, femeia se lasă cucerită. Parcă totul e frumos și parcă ceva nu e bine. E frumos faptul că ambii împărtășesc aceleași emoții. Dar, oare, să fie între ei iubire? În fond, ambele forme de coabitare, atât consolarea, cât și iubirea sunt acceptate. Totuși, ce presupun ambele și de ce am alege-o pe una din ele? Sau, e posibil o combinare dintre acestea?!  Consolarea este un fel de a te privi în oglindă și a înțelege că dacă e întuneric ai toate șansele să-ți imaginezi că ai o frumusețe de invidiat. Iubirea este o contopire a făpturii cu universul. Este ceva suprem. Izvor de energie și forță creatoare. Un cuplu construit pe consolare este un cuplu în care ea este psihologul lui și el este psihologul ei. Într-un astfel de cuplu totul merge bine atâta timp cât niciunul din ei n-are aspirații spre iubire. Altminteri, iubirea va fi găsită în afara cuplului. Un cuplu construit pe iubire este un cuplu generator de energi

Mă confruntam cu o dilemă zilele trecute. Întâlnisem o fată drăguță. Acceptase să ieșim la plimbare numai după ce i-am spus că nu sunt capabil să iubesc. Plimbarea, desigur, se începuse cu pas grăbit. Alergam din urma ei. Am tot alergat până când m-am simțit deranjat. Nu i-am spus decât să simtă plăcerea de a păși. Începuse să mediteze asupra pasului ei. Ba chiar, mă privea când aruncam câte o privire acerbă asupra orizontului. Trecuse vreo oră de când ne priveam pe furiș și pasul ei era mult mai lent. Uneori o priveam insistent, dar numai pentru a vedea cum își pleacă genele. Luasem loc. Orăcăitul de broaște salva tăcerea dintre noi. Între timp, mi-am dat seama că alături de dânsa și tăcerea e plăcută. Răcoarea dinspre lac intra în sufletele noastre. Palmele mele reci începuse să fure din căldura palmelor ei. N-am vrut s-o ating. Am depus rezistență! Dar, dorința ei tăinuită era mai mare decât rezistența mea. Prea ușor mi-era s-o înțeleg. Prea greu mi-era să mă scol și să plec. Am f