Din inima unui bărbat

Banală întrebare, ar spune cineva, sau chiar multe dintre femei. Ba chiar și bărbații care au uitat să mai fie bărbați ar exclama același lucru: „Banală întrebare!”. Dar, oare... de ce, oare? Într-o lume în care totul și toate trec atât de ușor, ca floarea de măr, în al ei păr, dar nu durează mult, sunt clipe numărate, iar să alergi după mireasma vieții, din floare în floare, e o condiție a succesului, a determinării de-a avea un stil de viață halucinant. Până la urmă e o alegere pentru fiecare cum să-și trăiască viața. De-ați ști câte femei sunt de acord cu faptul că bărbatului ei i se poate, doar că ea să nu afle de asta. Bărbatul e acel element care cuprinde diversitatea, femeia prin natura ei e statornicie. Nu zic că nu sunt și femei cu hormoni jucăuși în ele, doar că nu e un subiect în care să le abordăm. Revenim în alt subiect și la ele. Deci, merită să-ți înșeli iubita, cu un buchet de flori, ales cu dragoste, când vrei să i le dăruiești.

Eu scriu de dragul scrisului, de dragul ploilor când bate inima-mi a singurătate. M-aș transpune clipei, prea repede gândesc, nu-mi convine să scriu ceea ce e gândit deja. Caut trăiri, dar viața mea, asemeni unui robot, în gând, cu două secunde în urmă repetasem „asemeni unui robot”. Sunt plagiatorul propriilor gânduri, dar de ce nu scriu din propria-mi trăire fără a gândi? Încerc. Văd, încerc să simt, îndelungată pauză în mine însumi, ah, mintea-mi, cum să mă mint, să las gândirea asta monotonă și să zbor, să fiu precum o notă muzicală. Mă întreb cu ce am început și unde am ajuns, compoziția, unde-i? N-am să citesc, eu pur și simplu scriu, când literă cu literă îndepărtez din propriile-mi clipe ceva ce mă transpune într-un pustiu din care culeg vântul și nisipul, și cămilele îndepărtate, și setea de-a reda  cu pasu-mi veșnicia, să strig aș vrea, dar nu mă lasă-n rânduri stilul. Cine sunt și, mai trăiește în mine copilul cu aspirații spre un bun viitor? Treacă viața, ca șarpele tâ

Probabil că femeia a obosit să joace rolul secundar, vrea într-un fel anume să arunce vreascuri pe foc și să-l reaprindă pe bărbat cu o replică de genul. Dar de ce să-l reaprindă? Să aibă femeia energie din masculinitatea bărbatului? I-o soarbe din priviri? Ea, ființă secundară, dar cu o autoritate moștenită de la mama natură, prin inteligență să se afirme, dar și mai mult prin feminitate. Păi, tu ești bărbatul! Dacă vrei să mă vezi frumoasă, lasă-mă să nu fac nimic sau cel puțin să fac treburi de femei, altminteri frumusețea mea capătă riduri, așa că tu ești bărbatul. Eu, fire gentilă, de o mărinimie aparte, care sunt nevoită să joc rolul atât de femeie, cât și de bărbat, ți-aș spune-o în față de nenumărate ori că tu ești bărbatul. Totuși, de ce femeile folosesc această replică? Cu ce bărbatul e mai bărbat decât femeia? Oare nu avem și noi, bărbații, sensibilitățile noastre? Chiar nu vrem să ne simțim egali întru desăvârșirea asta a naturii? Eu bărbat și tu femeie, dar prin ce? Bărb

E frumos să dai vieții un sens. Un sens? O însemnătate? Direcție? Orientare? Ce presupune de fapt să dai vieții un sens? Suntem fărâme de nepăsare din ceea ce numim nemurire. Suntem fărâme de timp al nepăsării. Nemurirea n-are timp, doar că noi, oamenii, ne-am învățat să cronometrăm, fiindcă viața e ceva al naibii de misterios și plăcut. Paradoxul e că această cronometrare a distrus din noi eternul. Ne-a făcut să vedem rutina de zi cu zi, ne-a marginalizat așteptările, fiindcă a rupt din aspirații, limitându-ne din creația splendidă a universului. Ah, da. Și universul e cronometrat, dar până unde? Totul are o ordine și vin de undeva aceste reglementări cosmice. Să dăm vieții un sens? Ce-o mai fi însemnând și asta? Nu înțeleg, nu-mi pasă, nu vreau... Cum să nu vreau, când fără să vreau cad sub influența timpului și a spațiului, fie că-i timp sau spațiu biologic, psihologic, social etc. Procesul în sine  trebuie să conțină un set de valori și să-mi definească sensul. Dacă-s actor,

Din clipa asta mi-am propus să tac, să nu mai spun nimănui ce am de gând să fac. Oamenii n-au curaj să facă o schimbare în viața lor, d-apoi să dea o critică constructivă pentru schimbarea altora? Le este comod să ne vadă în felul nostru de a fi, ca nu cumva să prindem aripi, să zburăm din viața lor. Iar când ne înglodăm în propria nimicnicie, tot oamenii dragi ne dau cu piciorul. Știi, suntem trântori, nu facem nimic. O fi vreo soluție în schimbarea situației respective? Eu mi-am propus să tac și să fac. Vă spun peste un an ce-o să iasă din asta.

Nicicum. Lasă-i pe ei să vorbească. Adresează-te doar când simți că ești suficient de încrezut în ceea ce spui. Să fii documentat cu privire la tot ce le comunici și amuză-l pe copilul din ei. Vei vedea o lume inocentă, neajutorată, care are nevoie de sprijin. În asemenea mod îți creezi relații cu persoane din poziții înalte. Sunt și ei oameni și au nevoie să simtă că pot fi înțeleși. Poate că cea mai mare greșeală din partea ta e să crezi că ai puterea de-a înțelege ce se întâmplă în lumea lor. O să-i înțelegi numai dacă vei refuza să-i înțelegi. Ești doar tu și lumea din tine. Atinge-ți obiectivele și respectă-ți șeful. Să-l respecți înseamnă mult mai mult decât să ai dorința de-al înțelege. Tu nici pe tine nu te poți înțelege, d-apoi pe altcineva? Nu văd sensul să plutești în idei abstracte. Rezervă-ți timp pentru sarcini concrete și să vorbești cu șeful de la concret la concret. Diplomație, punctualitate, onestitate. Succes!