Din inima unui bărbat

Suntem vii. Verdictul învierii – să renunți la mugurii plăcerii. Plecăciuni spre ignoranți și spume – de la gurile ce par a fi legume. Lume! Unde-i grăuntele de înțelepciune? De ce loviți în cei nevinovați? De ce trișați? De ce vă condamnați la anii bătrâneții, pe care o să-i oftați în neputința vieții?! Loviți-mă cât pot să fiu lovit, dar nu-mi condamnați aspirațiile, ce tind spre infinit. Și, vă spun cu certitudine că e banal să urăști apusul, din motiv că ți-a fost lene să te trezești în clipele de răsărit. E răsărit de viață, lume! Treziți-vă! Or, adormiți! Dar nu loviți în cei nevinovați, fiindcă o să umblați pe hudiți blestemați. O să arunce copiii cu pietre spre voi și-o să cădeți în noroi în felul în care au căzut nevinovații în nevoi. P.S. Nevoia voastră a fost să ponegriți și să blestemați! Și, nu uitați de clipa în care veți dori să trăiți, dar nu veți putea decât să oftați!

Ce răsărit de soare mai adie pe buzele tale... petale, sepale, pistil. Ah, tu – floare! Agale tresar în bătaia-mi de vânt și mișc verdele lumii într-al tău legământ. Legâmânt ce-n privire e scris, cu scânteie cerească și cu raze din paradis. Iubito, te-am visat în realul cu pânze de dor și oceanul cuprins de-un fior  - tremura ușor, de parcă s-a îmbrățișat albastrul apelor cu albastrul cerului. Știu că e doar un vis care exprimă sete. Bătaia din mine se usucă în ale tale plete. Ne udăm destinele cu lacrimi – să rezistăm în lume. E sete, iubito, nu în noi, ci în cei care ne sorb dragostea din motiv că n-au depășit starea lor de goliciune. Tocmai de asta am nevoie de-a ta îmbrățișare, să trăim în simbioză și să aduc ploaia pe buzele tale. Te iubesc, iubito!