Nocturnă
Avuse febră un măturător
Tânărul
și-a pierdut ultimii bani la jocurile de noroc. Acum mătură străzile, consolându-se
cu foșnetul frunzelor. Zâmbește trecătorilor și mai ales domnișoarelor. Nu are
mai mult de 27 de ani, dar nici mai puțin de 24. L-a împins păcatul spre patima
jocului și nu e suficient că și-a pierdut toți bani... mai pe scurt, l-a tras
pe paznic de nas. N-a găsit o explicație veridică a faptei sale. Totuși, pentru
a scăpa ușor de pedeapsă, s-a ales cu 15 zile de muncă în folosul comunității.
Ieri,
fiind prima zi de muncă și având obligația să se trezească la 5 dimineața, se
trezi la 4. Își trase căciula pe ochi, în speranța că n-o să-l cunoască
prietenii lui „devotați”. Era prea devreme să treacă pe la magazin, pentru a-și
cumpăra o bere. Căci, pentru dânsul berea e precum ceaiul verde pentru
pensionari. N-a mai găsit de cuviință să plece la magazinul care lucra 24/24,
dar nici bani nu avea. Și, pe datorie cine s-ar încumeta să-i dea?
Începuse
să măture de la un colț de stradă și după vreo 5 minute nu mai putea de durerea
de spate. Gândi că mătura e prea scurtă în coadă. Se mai învârti în jurul măturii,
dar nu prea mult timp, fiindcă trebuia să ducă treaba până la capăt. Izbuti să
reziste o oră de muncă fizică și... ca să vezi! Trăise o viață în acest orășel,
dar nu urmări niciodată momentul în care
lumina artificială de pe străzi are să se stingă. Apăru și soarele, și era
surprins de atâtea culori frumoase de pe cer. Și oamenii începeau să apară,
unii mai somnoroși decât alții și cu toții grăbiți să ajungă undeva.
Mai
trecuse o oră și se pare că începea să prindă măiestria de a mânui mătura.
Totuși, mare i-a fost rușinea când o văzuse, de cealaltă parte a străzii, pe
prima lui profesoară. Învățase bine la școală și n-ar fi dorit să dea ochii cu
dânsa.
Până
la ora 11:00 mai rămăsese 3 ore și hotărî să le folosească, nu doar măturând,
dar și admirând fundul doamnelor elegante.
Astăzi,
tânărul nostru, nu doar că începuse să măture cu pasiune, ba chiar și inspirat
era de ceea ce face. Nu știu ce-l apucase ieri, după ce terminase lucrul, să
treacă pe la bibliotecă și să-și ia o carte să citească. Să fie oare rușinea pe
care o trase în momentul în care o văzuse pe prima lui profesoară? Și, nu și-a
luat o carte oarecare. S-a încumetat să ia ceva scris de Schopenhauer.
Așa
că, frunzele de pe străzi nu erau doar frunze, ci aveau felul lor de a fi, cu
voința de a apărea pe ram primăvara, cu rezistența la vătămători pe timp de
vară și în căderea nostalgică pe timp de toamnă. Să fie viața lui spre
finalitate? Să ajungă la cădere, știind că nu mai are vise și că plutește în
deznădejdea clipei? De unde atâtea întrebări în capul lui și cum să scape de
ele?
A
treia zi avuse un adevărat coșmar. Era aproape de ora 10:00 și trecuse
Anastasia pe lângă dânsul, fosta lui colegă de clasă și de bancă. De fapt, n-au
stat prea mult într-o bancă, fiindă el era frumos și înalt, iar ea era
nărăvoasă și frumoasă. Diriginta o mutase pe dânsa în banca a doua de la
fereastră, iar pe dânsul îl mutase în banca a patra din rândul din mijloc. Erau
ei prin clasa a șasea și nu știau în inima cui dragostea e mai mare.
-
Daniel?
-
Oh, Anastasia!
-
Ai înnebunit? Erai cel mai bun
la matematică. Ce-i cu tine?
-
Păi, cum să-ți spun? Sunt
pasionat de filozofie, așa că o fac din plăcere.
-
Zău? Când ai venit din Franța?
Acolo erai cu doi ani în urmă...
-
Am vreo două săptămâni de când
sunt aici. Încă n-am reușit să mă văd cu toți prietenii.
-
Ah, bine! Eu trebuie să plec.
Sper să ne mai auzim.
Plecase
tânăra fată și parcă se rupse prezența ei din inima lui Daniel. Nu înțelegea
ce-l apucă. Să fie răscolit de dragostea de cândva? Nu știa ce să creadă și
gândi că bine o fi să-și vândă ceasul dăruit de mătușa lui. Dar pentru ce? Nici
el încă nu știe...
Și
se gândi să-și cumpere chitară
Și
el s-a mirat de faptul că n-a îndrăznit să-și cumpere bere. A dat ultimul bănuț
pe chitară, căci își dorea din adins să cânte, să facă bani din asta. Era o
nebunie să iasă să cânte în stradă. Totuși, ce mai contează, când și așa e
nevoit să măture... Așa trecuse a patra zi, de dimineață măturând și după ora
11:00 amintindu-și cântecele învățate la școala de muzică. Chiar dacă o
terminase pe o notă de 8, era convins că dacă și-ar dori ar cânta și pe 11(din
sistemul zecimal de notare).
Mai
spre seară, când începuse să tremure amurgul pe cer, ieși în stradă și cu toată
rușinea rupse tăcerea. Nu s-a așteptat să reziste a cânta 4 ore la rând. Ba
chiar a adunat un capital semnificativ, dar nu știa câți bani are. Luase
chitara cu banii grămadă și porni spre casă. Găsi un scaun pe marginea
drumului. Se așeză să numere banii. Nu-i ajungeau încă 247 de lei pentru a
întoarce datoria băncii. Luase credit pentru a-și cumpăra instrumentul muzical.
A
vârât banii în buzunar, dar parcă nu se putea dezlipi de speteaza scaunului.
Începuse să se gândească la Anastasia. Parcă l-a lovit ceva în cap și căuta din
adins s-o rupă din amintiri. De ce tocmai ea? Cu ce e mai specială decât
altele? N-a fost nimic serios între dânșii. Doar discuții și iar discuții.
Iubea Anastasia să-i povestească lui Daniel despre iubirile ei cu băieți mai
mari. Îi povesti chiar și despre seara în care era în stare de ebrietate.
Probabil că în seara aceea și-a pierdut virginitatea și zău că ar da orice să
șteargă acel moment din viața ei. Nimeni nu trebuie să afle depre asta. Nu știu
ce nebunie o făcuse să-i povestească sărmanului băiat. Daniel o asculta cu o
curiozitate bolnăvicioasă și parcă își dorea din adins s-o lipsească de zile.
De ce să-și piardă virginitatea în brațele unui ticălos care știe doar să
gâfâie? De ce să nu fie el alesul inimii ei? De ce să se chinuie în așteptări
inutile și să se mulțumescă cu o prietenie sterilă? Da, sterilă! Căci, nu
credea în prietenia dintre fată și băiat. O iubea de mai mult de 5 ani și n-a
avut niciodată curajul să i-o spună. Stătea lângă dânsul și era absorbit de
mireasma ei. Și care-i sensul? Oare nu tot va pleca acasă să plăngă în permă?
Ce mai bărbat! De multe ori gândi că dacă era să fie femeie, eh... zău că ar fi
avut comportamentul unei scorpii de 5 stele. Și-ar fi bătut joc de toți de
băieții. Și, dacă i-a dat Dumnezeu viață de bărbat, păi bărbat să fie! N-a mai
tolerat toate gândurile acestea prostești și s-a ridicat de pe scaun. Știa bine
că odată ce ai pierdut ceva, n-ai decât să lupți pentru altceva. Viața e
frumoasă atunci când îți asumi riscul schimbării. Doar proștii se complac în
modul lor prostesc de existență. Știa de-acum că sufletul lui e ascuns
undeva... privi spre chitară și o sărută. Avea strunele reci și n-a mai rămas într-acolo
să i le răcească mai tare. Porni spre casă, gândindu-se că mâine la sigur va
avea suma necesară de bani, pentru a achita creditul de la bancă. Nu de alta,
dar e slută treaba cu procentele. Poate că lua din când în când câte o bere pe
datorie, totuși nu era pasionat să aibă prea multe datorii pe suflet...
Cânta și se simțea nemuritor
Mare
i-a fost norocul să nu întâlnească niciun cunoscut în ziua a cincea, în timp ce
mătura. Până spre seară mai citi din cartea lui de filozofie și uite că venise
momentul în care avea ocazia să rupă dorul din inima lui. Ba chiar alcătuise un
cântec în numele iubirii de cândva.
Anastasia,
ești dorul din inima mea,
Soarele
și luna e în privirea ta.
De-ar
fi doar să te-apropii, să te sărut încet,
De
dragul tău, scumpo, aș deveni poet!
Așa
că rupea strunele și înnebunea străzile în dorința de a o avea alături.
Desigur, își dădea seama că e nebunie să-și dorească luna de pe cer împachetată
într-o cutie de ciocolate... în fine, nu-și mai dorea nimic! Cânta, fiindcă avea
muzica în suflet și nu mai vedea rostul dramaturgiilor de cândva. Să sufere
proștii!
Știa
el bine că are privirea pătrunzătoare și că poate cuceri orice fată. Era
conștient și de faptul că pasiunea din inima lui are să distrugă orice orgoliu
feminin. Doar să-și dorească!
Oh,
Anastasia! Nemuritor de chin și de extaz. De ce a apărut în viața lui în
momentul în care își dorea să se îngroape de viu? De ce să-l facă să viseze la
ceea ce de mult timp a renunțat? La ce bun atâta cosmos în felul lui de a fi?
Nu e mai bine să-și bea necazul și să se stingă într-un colț de stradă? Da, în
singurătate! Mare divă s-a găsit să-i răscolească trecutul. Unde să evadeze și
să nu se mai gândească la dânsa? O iubește! Dar, la ce bun?
Așa
că Daniel n-a mai rezistat și și-a luat o sticlă de votcă să-și trateze „radiculita”.
Prea mult a măturat și simte că are nevoie de relaxare. După două pahare de „aghiazmă” începuse să
tremure și răcoarea nopții intra în sufletul lui. Își dorea să se trezească, să
se pornească spre casă, dar nu mai avea putere nici măcar pentru a spune două
cuvinte.
-
Anastasia?
-
Ai rămas același! Nu te-ai schimbat
deloc...
-
Ce cauți aici?
-
Cum adică ce caut? Cânți lângă
fereastra casei mele, nu vezi?
-
Îmi pare rău...
-
Ce-i cu tine?
-
Nimic...
-
Să-ți comand un taxi?
-
Pe jos! Eu...
-
Hai la mine, dar promite-mi că
vei fi cuminte!
-
Aha...
Îl
duse cu greu, biata fată, spre dormitorul ei. Mirosul de alcool a făcut-o să
deschidă geamurile pe jumătate. Vomitase sărmanul și ea s-a încumetat să
strângă din urma lui. L-a dezbrăcat și cu forța îl vârâse sub apa dușului. Ieși
din baie și au petrecut ambii noaptea în același pat. Fără să-și dea seama
începuse să-i lingă păsărica. Ea l-a oprit și zău că și-ar fi dorit să-l
alunge, dar era prea beat. Mai dormise ei vreo jumătate de oră și se trezi fata
cu Daniel între picioarele ei. A dat de două ori din fund și a înțeles că nu-i
treabă să împingi în uscat. În cele din urmă, adormise buștean până dimineață.
Și o iubea a nu știu câta oară
În
ziua a șasea nu mai îndrăzni să pună gram de alcool pe limba lui. Aștepta cu
nerăbdare să se înnopteze, căci cumpărase de cu zi un buchet de flori pentru
Anastasia. Luase buchetul de acasă, din vaza de cristal, și porni în grabă s-o
surprindă plăcut. E a treia oară în viața lui când îndrăznește să dăruiască
flori unei fete și nu prea știe cum să se comporte. Emoțiile încep să-i dea
bătăi de cap și parcă trege cu obrazul când știe că măturase de dimineață
străzile, având chiloții umezi în buzunar. I-a spălat fata și lenjeria, numai
de-ar fi cuminte și de nu s-ar da la dânsa. S-a dat, nesimțitul! Iaca vrea
să-și răscumpere vina cu buchetul acesta de flori, de parcă florile sunt
într-atât de fermecate, încât să șteargă amintirile...
Fata
era suficient de inteligentă și nu i-a amintit de cele întâmplate aseară. L-a
sărutat pe obraz și îl chemase la un ceai în casă. Nu de alta, dar... dacă l-a
suportat beat, chiar să nu-l suporte când e treaz? Și, se pare că avea și ea o
pasiune ascunsă în inima ei. Nu l-a văzut de atâția ani... nimeni în viața ei
n-a ascultat-o cu atâta răbdare, precum o asculta el pe timpuri. Simțea nevoia
să-i spună lui Daniel necazurile acumulate în toți acești ani. Poate că nu-l
iubea cu adevărat, totuși, vedea în felul lui de a fi un prieten devotat și
demn de încredere. Numai de n-ar bea... tot repeta ea în gândurile ei.
Daniel,
de data asta nu era beat de alcool, ci se îmbătase de privirea ei. Se
întâmplase ceva straniu... înghițea noduri și era confuz. Nu îndrăznea, dar...
BIG BANG! Tot dormitorul era al lor, ba chiar și podelele, și masa din bucătărie,
și baia, și tot. După o astfel de noapte puțini sunt cei care și-ar mai dori să
trăiască. Prea multă turbăciune o să se reverse peste zilele obișnuite și cine
să le înțeleagă de acum încolo ticurile nervose?
În
ziua a șaptea avea impresia că își mătură sufletul. Atâta iubire avuse pentru
dânsa și simți de acum că s-au consumat ambii într-o singură noapte. Oare să
fie tot rostul vieții într-o dorință, care odată împlinită, să nu mai aibă
continuitate?! De ce tocmai pe dânșii să-i unească aceste pasiuni carnale? Dar
sufletul, unde-i? Chiar să nu fie iubire ceea ce a simțit atâția ani pentru
Anastasia? Atâția ani de așteptări...
A
hotărât s-o uite. O va șterge din amintirile lui și se va resemna cu faptul că
iluzia din propria-i minte era superioară Anastasiei. Ah, cât a contemplat-o în
trăiri, pentru a-și da seama că e și ea „carne”? Chiar să nu merite o iubire
adevărată? Iubire? Atâta confuzie în felul lui de a fi... atâta deznădejde și
chin! N-a mai rezistat. Luase decizia să distrugă în viața asta tot ce e legat
de suflet. O ridicase deasupra capului și o trânti în pământ. De azi înainte
nicio fată nu merită melodii de dragoste... Chitara, ah... chitara... Nu, nu e
rost pentru regrete. Strunele plângeau în haosul vibrațiilor. El adormea din
clipă în clipă și regreta doar faptul că mai trăiește, chiar dacă simțea că e
mai mult mort decât viu.
Suspinul lui și frunzele de dor
Același
cer, dar lipsit de splendoare… prea tare îl durea clipa dimineții din ziua a
opta. Începuse să înțeleagă de ce oamanii sunt într-atât de grăbiți. Viață!
Ce-o mai fi și viața asta și de ce se adâncește în infinitul tăcerii... Cu ce
să înceapă a trăi, căci la ce bun o astfel de existență, dacă nu mai are niciun
scop și nicio conduită morală. Se gândi și la Schopenhauer, dar cu ce folos?
Când te lovește ginionul nicio carte nu te scoate din belea, ba chiar poate să
te îngroape și mai tare.
Frica...
Da! Tocmai din cauza fricii n-a izbutit s-o cunoască cu adevărat. Și, cum să
lași pe cineva în propria sensibilitate, când până și o atingere e în stare
să-ți schimbe destinul. Și o privire, zău!
Grămădi
frunzele în câteva mormane și vântul din adins căuta să i le împrăștie. Își
dorea să trântească mătura în pământ, dar... nu! Nu e viață pentru omul care
n-a învățat să-și stăpânească emoțiile. A înțeles prea bine că sălbăticia nici
în timpul sexului nu e bună, dacă nu există măcar un pic de dragoste. Unde
dragoste nu e, nimic nu e! Așa o fi să fie, să piardă totul pentru a-și da
seama că a câștigat înțelepciunea. Să se sacrifice pentru binele celor din jur,
să-și dorească să sufere în locul tuturor oamenilor, numai de i-ar vedea
fericiți! Numai de i-ar vedea cum aruncă măștile... sinceri și dornici de
necunoscut! Setea asta a lui de cunoaștere îi dădea totuși speranțe să se
gândească la ziua de mâine. Nu e nevoie să se dedice unei singure persoane. Se
va dedica umanității.
Trecuse
Anastasia pe lângă dânsul, dar n-a băgat-o în seamă. Ea era confuză de atitudinea
lui și n-a insistat să afle ce se întâmplă. A mers mai departe, având remușcări
de conștiință și dorind din adins să evadeze undeva. Ambii erau cuprinși de o
dorință de evadare. Să fie acesta prețul iubirii carnale? Să nu mai existe
vibrație în inimile lor?
Se
terminase ziua de lucru și era epuizat ca niciodată. Nu mai avea nici chitara
și patima alcoolului nu mai era o soluție. Își pierduse suspinul într-o
prăpastie a dezamăgirii. Îi trecuse prin cap nenumăratele iubiri pe care le
avuse în toți anii lui de extaz și de fiecare dată își zicea că n-a fost
iubire. E prea tânăr să răspundă la astfel de întrebări, își spuse într-un
final. Porni încet spre casă, cu gândul că va termina cartea de citit.
Și strigătul la cer și la icoane
Citise
dintr-o răsuflare ultima pagină. Dă-l naibii de filozofie! În viața asta e doar
ironie și romanță. Ori râzi de dragostea cuiva, ori cineva râde de dragostea
ta. Trebuie să ai mult curaj pentru a nu băga în seamă gura lumii. Doar așa e
posibil să reziști în fața ticăloșilor de „psihologi”, care au la baza gândirii
lor doar bârfe întemeiate pe invidie. O fi având și bârfele profunzime, dar nu
și pentru omul care cunoaște glasul tăcerii.
Uneori
zău că e mai bine să te înstrăinezi de lume și să nu mai bagi pe nimeni în
seamă. Se gândi și la vorba lui Hitler, precum că... cu cât cunoștea mai mult
oamenii, cu atât mai mult îndrăgea cânii... Era și el un câine, fidel felului
său de a fi. Și-ar fi dorit să dea totul să fie un lup, să urle la cer de
durerea propriei singurătăți și să aibă un crez în viață. Ah, cât de mult îi
lipsea acel ceva pentru care să fie motivat să lupte. Aiureli, zău că doar
aiureli rămase în nemărginita lui durere.
Și
dacă o mai iubește? Dacă înstrăinarea aceasta nu-i altceva decât lipsa de
responsabilitate pentru un nou început? Era turmentat de bătăile accelerate ale
inimii. Așa este! Trebuie s-o găsească, s-o îmbrățișeze pentru tot răul pe care
i l-a făcut. Ieși în stradă și începu să alerge spre casa ei. Simți în acea
clipă că e gata să-și ia zborul. Trăise acestă senzație doar în visele în care
plutea. Se simțea nemuritor, dar nu de iluzia de cândva, ci de o dragoste
adevărată. Alerga și își imagina că ea va fi mamă a copiilor lui. Da, e timpul să-și
întemeieze o familie! De ce nu și-a dat seama până acum că orice faptă din viața
asta merită a fi analizată... să pui totul pe cântar, până și nebunia.
Îi
mai rămase vreo două sute de metri până avea să ajungă la casa ei, dar se opri
și nu-și găsea graiul. Își dorea să strige, dar nu avea glas. Te uitai la
dânsul și vedeai o mutră de pește cu ochii înlăcrimați. Rupea tăcerea de pe
buze și doar tăcere se auzea. Căzuse în genunchi și nu mai gândea.
Se
ridică brusc și alergă spre dânsa. Era prea târziu. O privea și își amintea de ziua
în care rămaseră doar el și ea în clasă. Scoase o ciocolată din geantă și îl
servise și pe dânsul. Ce bucurie o fi în inima unui elev din clasa a treia,
știind că l-a servit cu ciocolată cea mai frumoasă fată din clasă! Da, tocmai
fata pentru care se băteau toți băieții. El e alesul... din ziua aceea nu mai
înceta s-o iubească, nu-și mai dorea să îndrăgească un alt chip... o visa
nopțile și tremura când îi auzea numele. Și, cât curaj i-a trebuit până au
ajuns să-și povestească unul altuia cele mai trăsnite intimități. O privea și
realiza că de azi înainte va rămâne doar în amintirile lui.
Căci o lovi recent, fulgerător
De
ce? De ce tocmai lui să i se întâmple una ca asta? Cu ce e mai vinovat decât
miliardele de muritori? Pe cine să iubească? Din amintiri să trăiască? Să fie
asemeni frunzelor pe care le mătura în fiecare dimineață? Să-și trăiască tot
restul vieții în senzația de toamnă?
Căci...
în clasa a șaptea erau și alerga seară de seară în apropiere de casa ei. Își
aminti și jocul. Se jucau cu toții de-a adevăr și provocare. Ea îl provocase să
strige de trei ori cucurigu în mijlocul drumului. El, intimidat de provocarea
ei, strigase cu jumătate de glas. Avea să treacă ora precum trece secunda și
tot nu se sătura de prezența ei. Niciodată nu alegea să spună adevărul și
accepta orice provocare. Totuși, într-o seară, când Anastasia nu era, acceptase
să spună adevărul. Prietenul lui îl întrebase pe cine iubește. El nu știa ce să
spună. Credea că s-a răsturnat o grămadă de pietre peste propria-i tăcere.
-
Hai, spune!
-
Nu... te implor! Întreabă orice,
dar numai nu mă întreba pe cine iubesc.
-
Nu bate capul... de parcă nu
știu că o iubești pe Anastasia.
Daniel
încremenise și nu putea găsi o justificare. Nu mai întrăzni să vină de atunci
să se joace în acel joc nenorocit. L-a făcut să se simtă într-atât de prost
încât nici din casă nu-și mai dorea să iasă. Începuse să absenteze lecțiile,
până în ziua în care fusese chemat la școală cu tot cu părinți.
Venise
într-un final la școală și peste câteva zile începuse din nou să plece a se
juca de-a adevăr și provocare. Era convins că n-o mai iubește. Și-a insuflat
într-atât de mult că n-are sentimente, încât devenise ca piatra. Până și noua
lui pasiune era să colecționeze pietre pe care doar el vedea diferite
inscripții. Își luase într-o seară piatra preferată, crezând că și-a ascuns
dragostea în interiorul acestei pietre... Ajunse acolo unde prietenii lui deja
de jumătate de oră se jucau... ajunse și rândul prietenului lui să întrebe și o
întrebase pe Anastasia. Ea a ales provocare și provocarea ei a fost să-l sărute
pe Daniel pe buze. Sărmanul băiat ar fi dorit să moară în clipa aceea. Nici
piatra nu l-a ajutat să nu roșească când simți buzele ei pe buzele lui... era un
sărut atât de ușor și de plăcut, încât ai fi crezut că mii de fiori zboară cu
parașuta deasupra creierului...
Și decedase. Sânge și timpane
Și,
creierul ei era înșirat pe asfalt. Să fi crezut vreodată că o viață de om poate
să se stingă într-atât de repede? Să se fi gândit că cea care vibra dăunăzi
deasupra lui să nu mai aibă suflare...
Își
aminti și de ziua în care plecaseră cu toții în excursie. Erau clasa a opta și
Daniel la fel nu-și putea rupe ochii de privirea Anastasiei. Era un fel de
excursie de la tabăra de odihnă. Ambii se odihneau în aceeași tabără. Ieșiră cu
toții în afara taberei pentru a strânge vreascuri, să facă un rug mare... să
stea cu toții în jurul rugului în ultima noapte de odihnă. Păi, mergând prin
pădure, Anastasia alerga din urma lui Daniel și parcă se temea de ceva. Ei erau
înaintea tuturor. Venise și alte fete și băieți din urmă. Anastasia se pierdu
prin mulțimea de copii, iar Daniel își căuta norocul lângă un lac plin cu
verdeață și cu șerpi. Prinse un șerpe și mare i-a fost bucuria să-i bage în
boală pe toți. Ajunse și în fața Anastasiei cu acel pui de șarpe, dar ea nu se
lăsa speriată. Ba chiar îi era amuzat să-l vadă cum încearcă s-o sperie și nu-i
reușește. Avea sânge în vână, chiar dacă era fată... și, sângele din vână de
cândva e întins acum pe asfalt. Privește spre dânsa și îi caută frumusețea în
trupul neînsuflețit. Atâtea flăcări de rug în privirea lui și atâtea flăcări de
rug în părul ei...
Își
mai aminti și de seara în care urmăreau împreună un licurici. Ea iubea
insectele și îl implora să i le prindă în cutia de chibrituri. Avea noroc că
licuricii n-au năravul a zbura precum zboară muștile în timpul zilei. Prinse
acel licurici și plecase cu dânsul în dormitor să-l arăte celorlalți copii.
Doar că ceilalți dormeau... se întâmplase asta încă în primele seri de la
tabără. Atunci au avut ocazia să se cunoască mai bine. Retrăia pentru dânsa,
văzând-o deseori în compania băieților mai mari. Totuși, niciodată n-a pierdut
speranța că ea e aleasa inimii lui și că va fi cu dânsa. Dar, cum să fie cu
dânsa... în care viață să mai aibă ocazia s-o privească precum o privea cândva?
O privește și acum și din toată făptura ei au rămas întregi doar mâinile și
ochii verzi, care într-atât de mult seamănă cu culoarea licuriciului de
cândva...
Nu se opri tâmpitul de șofer
Să-l
ierte? Cum? Câtă răbdare să aibă pentru a uita și aceată absurditate? Văzuse
momentul în care Anastasia fusese lovită chiar de mașina prietenului din
copilărie, acel prieten care cândva îl întrebase, în timpul jocului de-a adevăr
și provocare, pe cine iubește… Să fie
posibilă o astfel de coincidență? Înnebunea, gândindu-se la amintirea de cândva
și la ceea ce văzuse acum. Ar fi preferat să creadă în pietre, dar niciodată în
soartă. Mereu își spunea că soarta și-o face singur…
Și-a făcut de unul singur soarta și nu mai are sens să
se victimizeze în fața trecutului. Și-a șters ultima lacrimă de pe obraz și începuse
să dea mărturii poliției. Vorbea fără să-și dea seama de ceea ce vorbește.
Gândul îi era cu totul în altă parte. Încă mai era absorbit de mirosul ei de
carne și căuta să se învelească cu aerul rece de toamnă. Singurătatea i-a
încremenit respirația și se întâmpla să uite să tragă aer în piept. Se gândea
la ziua în care el și cu prietenul lui erau la pescuit. Daniel avea o undiță
bună și nicidecum nu putea să prindă vreun pește. Prietenul lui avea o undiță
căreia îi lipsea pluta și scotea pește după pește. Au scos ei cât au scos, dar
venise paznicul și i-a tras fiecăruia câte un picior în fund, încât mare le-a
fost fericirea să iasă vii din apă. Le aruncase și peștele înapoi în iaz, dar
câțiva din ei rămăseseră la suprafață. Nu reuși să plece paznicul, după ce le-a
rupt undițele, și ei luaseră peștele care încă mai plutea pe apă. Se pornise și
o ploaie cu fulgere și trăsnete, și se adăpostiră ambii într-o casă care n-avea
ferestre. Au găsit lemne și chibrituri se pare că aveau. Aprinse ei un foc în
interiorul acelei case și tremurau ca vărgile de frig. Nu știu ce le trecuse
prin minte, dar au găsit de cuviință să coacă peștii la foc, fără a le scoate
mațele. Tuna și în mațele lor și eu mâncat acei pești mai mult cruzi decât
copți. Era atâta sălbăticie în felul lor de a fi și totodată vedeai o prietenie
adevărată a doi copii care abia de înțeleg pe ce lume trăiesc. Daniel, desigur,
nu prea iubea pescuitul, în schimb îi plăcea să-l însoțească pe prietenul lui,
deoarece acela mereu își lua cu dânsul un rucsac plin cu dulciuri. Poate din
acest motiv prindea mai mult pește decât Daniel, daoarece avea pasiunea de a
pescui. Daniel, deopotrivă, avea pasiune de a mânca.
Își mânca unghiile și zău că și-ar fi dorit să dispară
cât mai departe de tot. Dar, unde să dispară, mai ales când nici nu putea
pleca, până nu era să răspundă la toate întrebările poliției…
Poliția nici nu i-a dat de urmă
A decis să tacă. Era unicul martor de la fața locului
și, cum să nu-l scoată din belea, când era deprins să-l scoată de atâtea ori…
De mic copil renunțase la ceilalți prieteni ai lui, numai pentru că acest
prieten din urmă era neputincios. Și, până și cel mai mic puști își bătea joc
de dânsul.
De fapt, nu pentru neputința lui îl apăra, ci pentru
faptul că mereu era cumpărat cu dulciuri. De la dânsul învățase să cânte la
chitară și împreună absolvise școala de muzică. Prea multe amintiri îi legau și
prea greu îi era să-l divulge. N-avea frați și cu mare drag l-ar fi numit
frate, dar… inima lui iar tresărea când se gândea la Anastasia.
Porni în nicăieri și nu avea gânduri. Era cu sufletul
spălat și întins pe sfoara vieții. Știa că într-o zi are să se usuce și va
putea să se îmbrace, să-i simtă căldura. Știa că n-ar fi putut trăi mai departe
dacă nu și-l spăla în miile de lacrimi. Dar oare cei care au necaz și nu pot să
plângă? Ei cum rezistă? De unde atâta putere în felul lor de a fi, încât să
găsească a mai zâmbi după asta… Să se ridice după atâtea căderi și tot să aibă
curaj să alerge. Mare o fi puterea omului, dacă e mare crezul din inima lui.
Așteptările… anume așteptările și lipsa de acțiune
ironizează asupra destinului. Cu toții au căderi, dar nu toți rămân în prag de
moarte, mai ales în clipa în care trebuie de luptat. Și, cea mai mare luptă
este între valoare și neputință. Ce folos că ți-s dragi stelele, dacă n-ai
aripi să ajungi la ele…
Așa trecuse ziua a opta, în infinitul de deznădejdi și
de suferințe. Ba chiar, în infinitul de viață aș zice! Chitara… Ce bine o fi
să-și cumpere o chitară. Să stea la colț de stradă și să-și cânte amintirile.
Să zâmbească trecătorilor și nimeni să nu știe ce se ascunde sub zâmbetul lui. Să
zâmbească și cerului, și speranței că într-o zi… Nu, de data asta nu va mai
trăi cu așteptările, dar va căuta să trăiască clipa. Nu s-o bea sau s-o fumeze,
ci s-o trăiască!
Adormi buștean și nu avea simț nici măcar în vise. Dormi
puțin, dar când s-a trezit să plece să măture, simți că și-a dormit viața. Avea
de-acum o poftă nebună de a trăi, dar nu știa de unde, cum și în ce mod să
înceapă. Gândi că bine o fi să plece după-amiază să mai ia altceva de citit, să
vadă cum au trăit și alții…
O mătura, iubind-o într-un fel
Începu să măture și se tot gândea să nu uite să plece
la bibliotecă. Ziua a noua era să fie un nou început. Avea convingerea că
adevăratul crez al omului trece printr-o etapă oarecare. Ce crez să aibă acea
pasăre care are aripi să zboare, dar nu zboară, fiindcă se teme să și le frângă…
El era de părerea că doar după ce îți frângi aripile ai dreptul să zbori spre
interiorul tău. Să ai în inimă profunzimea zborului pe care l-ai simțit cândva,
când erai cuprins de dorința nebună de a strange la piept orizontul cu tot cu
mări și oceane. Fusese peste hotarele țării și a înțeles că își dorea să
trăiască aici, în țărișoara lui. Spre crez prin cunoaștere! Nu, nu era deloc
dogmatic și nici în gând să-i treacă că berea luată pe datorie i-ar putea face
o astfel de imagine. Poate că abia în acele clipe a înțeles că noblețea
sufletului este în libertate… Da, e dureroasă și greu o să-i fie să… nu, nu să
se deprindă. Cu libertatea n-ai cum să te deprinzi, altminteri ajungi să te
amăgești că trăiești în libertate.
Mătura frunzele și parcă le dădea libertate în felul
în care săreau de sub mătură. Se regăsea în tăcerea străzii și în aerul umed de
afară. Nu mai avea nici căciula în cap, căci avea plăcerea să stea cu capul
gol, precum îi este gol și sufletul. Nasul și urechile roșii îl mai făceau se
se gândească că totuși ar fi bine să-și pună căciula în cap. Ca să vezi, începea
să-i pese de propria-i sănătate. Mătura, și încă mai vedea chipul ei… balul de
absolvire și ambii cuprinși de un vals al libertății. Mult mai liberi decât
frunzele din bătaia vântului. Mult mai liberi și decât pescărușii din largul
mării. Dansau și erau mulțumiți că sunt cei mai buni, cei mai frumoși, ba chiar
misterioșii acelei seri.
Iubita lui din patimă nocturnă
Și, uite că e seara. Își reparase chiatara și noapte
de noapte avea să facă dragoste în patima cântecului de cândva.
Anastasia,
ești dorul din inima mea,
Soarele
și luna e în privirea ta.
De-ar
fi doar să te-apropii, să te sărut încet,
De
dragul tău, scumpo, aș deveni poet!
Într-adevăr, devenise poet și dorul din inima lui tot
spre Anastasia trăgea. N-a mai rezistat mult. Venise iarna și îi înghețase
picioarele. I le-au amputat medicii, dar tot în stradă își regăsea liniștea.
Încă nu avea un crez și mai simțea puterea de a zbura. Cânta și totodată zbura
prin felul în care cânta. Bani avea nu numai de pâine, dar și de votcă și
slănină. A cântat mult și mulți i-au cunoscut vocea. Unii spuneau că și-a
pierdut mințile în timp ce își făcea serviciul militar pe contract în Franța. Alții
spuneau că i-a murit mama și că n-a mai putut să-i suporte absența. Ba chiar
erau și din cei care spuneau că toată fericirea lui era în câinele pe care nu-l
mai are. Se tot mândrea cu acel câine, care era într-atât de deștept, încât
prindea cu gura bucata de pâine din aer. Se târî prin zăpadă, fără de picioare,
spre locul în care decedase Anastasia. Avea chitara cu dânsul, dar găsi și
niște vergi… Începu să măture acel loc și se ghemui într-acolo, să-i caute pe
asfalt ultima bătaie a inimii ei. Adormise și el, în ultima bătaie de inimă…
Nocturnă
Avuse
febră un măturător
Și se
gândi să-și cumpere chitară.
Cânta și
se simțea nemuritor,
Și o
iubea a nu știu câta oară...
Suspinul
lui și frunzele de dor,
Și
strigătul la cer și la icoane!
Căci o lovi
recent, fulgerător
Și
decedase. Sânge și timpane.
Nu se
opri tâmpitul de șofer,
Poliția
nici nu i-a dat de urmă.
O
mătura, iubind-o într-un fel,
Iubita
lui din patimă nocturnă!
Comentarii
Trimiteți un comentariu