Motivul morții mele

Doi ani. Da, doi ani trecuse de când ne spusesem adio. N-am mai văzut-o de atunci. Dar, azi, am văzut-o. Mi-am adus aminte de clipa în care îi povesteam viziunile mele asupra vieții și ea, emoționată, mă asculta de parcă l-ar fi ascultat pe profesorul pe care-l iubea în taină.

Privirea ei jucăușă și gropițele din obrăjori. Atingerea de mână. Sărutul. Tăcere și plăcerea de a alerga seară de seară spre căminul unde mă aștepta. Orașul în lumini și noi prizonieri ai fericirii. Zvâcnet. Da, primul în viața ei. Nopți de amor. Înstrăinare.

De multe ori îmi spunea că sunt bun numai de amant. Dar într-o zi, pe internet, mi-a propus să rămânem prieteni. Știa că o simt. Îi plăcea s-o înnebunesc, dar vroia iubire. Felul meu rece de a fi o distrugea. Era confuză. Nu știa pe cine iubește mai mult. Pe mine sau pe cel mai bun prieten al ei. Abia azi am înțeles. E împreună cu el. Îi văzusem. Musculatura lui s-a uscat. Privirea ei e posacă. Ea cu un pas în urma lui. Uniți printr-o tăcere care seamănă a condamnare la moarte. Am înțeles că fuga în brațele lui n-a fost iubire. A fost consolare. Evadarea lui în viața ei n-a fost iubire. A fost consolare. Da, evadare. Căci și el iubea o fată înainte de a-și uni destinul cu dânsa. L-a durut despărțirea și a fugit în brațele ei, precum fuge un copil în brațele mamei, atunci când descoperă senzația durerii. Anume asta văzusem azi. Uniți prin durere și departe de a trăi adevărata fericire. Și-am înțeles. M-a iubit, dar n-a avut curaj să mi-o spună. A preferat să mă omoare cu tăcerea ei. Acum nu mai am ce pierde. Și-ar trebui să-i mulțumesc într-o zi că mi-a dat motiv să învăț a iubi viața. Mi-a dat motiv să înțeleg că iubești nu când o spui prin cuvinte, ci prin tăcere. Astfel am iubit-o. N-a rezistat. Am plecat.