De ce nu cred în Dumnezeu?

Ei, bine! O să încep cu faptul că la vârsta de patru ani rămăsesem singur într-o clasa. Eram într-atât de tăcut încât puteau trece zece oameni pe lângă mine și niciunul din ei să nu mă observe. Mama fiind profesoară, plecase în clasa de alături și mă lăsase în întunericul încăperii. Mi-a zis că revine în două minute.

Număram secundele până la cifra șapte, fiindcă eram limitat a-mi continua numărătoarea până la numărul șaizeci. Între timp, intrase Moș Crăciun. M-am ghemuit sub bancă și încercam cumva să-mi controlez respirația. Așteptam să scoată vreo jucărie  din sac și să mă surprindă cu un zâmbet cald, dăruindu-mi-o. Doar că tot ce-am văzut a fost burta lui plină de păr, în timp ce își schimba vestimentația. Din clipa aceea înțelesesem că Moș Crăciun e ceva fictiv, inventat cu scopul de a umple cu bucurie inimile oamenilor. Peste ani mi-am dat seama că și Dumnezeu are același rol în societate. 

Totuși, dacă Dumnezeu ar fi eficient prin natura Lui fictivă, de ce nu îmi convertesc energia spre a crede în El? Răspunsul e simplu. Sunt luptător și caut a-mi rezolva problemele nu prin rugăciune, ci prin asumarea responsabilității. Căci, religia e zborul unei păsări cu aripile frânte. Dar, atâta timp cât am aripi să zbor, mai este vreun sens să mă amăgesc cu zboruri imaginare?!