Cum ar trebui să fie o relaţie perfectă?

Dacă mă tot declar adeptul perfecţiunii, ar trebui s-o interpretez cumva şi în contextul unei relaţii. Aşa că voi prezenta modelul unei relaţii perfecte.

Vă mai amintiţi de zilele din copilărie, când umblaţi cu plastilina şi aţa în buzunar? Mai ţineţi minte când legaţi plastilina de capătul aţei şi ca nişte disperaţi eraţi în căutare de borţi? Da, anume acele borţi, în care se ascund păianjenii de pământ.

Păi, cu dragostea stă cam la fel. Ca nişte disperaţi căutăm „borţi de pământ”. Şi, dacă le găsim, începe procesul.

Ai găsit borta, ai introdus plastilina cu aţă în bortă şi, dacă ai tact, ai şanse să-l scoţi. Îl tot zădărăşti şi, banţ! Simţi că tragi de aţă de parcă ai trage de bătăile inimii. Dacă se rupe aţa, te-ai pierdut! Căci, prietenul tău l-a prins pe al şaptelea păianjen, iar tu barem niciunul.

Aşa că ai cap, dacă ţi-ai luat suficietă plastilină şi bobina de aţă de acasă, altminteri ori te umileşti în faţa prietenului să-ţi dea măcar o bucăţică de plastilină, ori fugi acasă după cele necesare, ceea ce ar însemna timp pierdut, mai ales în cazul în care nu dai de mama ta, să-ţi spună unde se află aţa şi blestemata de plastilină. Şi, o fi bine dacă maică-ta o să-ţi permită să mai ieşi la joacă, căci pe spatele tău mai stau şi o sumedenie de teme pentru acasă.

Totuşi, n-am vrut să ating aceste detalii. Ele n-au treabă cu ceea ce vreau să explic.

O relaţie perfectă e atunci când ai suficientă plastilină, aţă şi timp, când nu vine prietenul să-ţi dea un picior în fund şi să-ţi ia borta, când simţi că este ceva în bortă, când ai suficietă răbdare să vrei să-l prinzi pe păianjen şi când păianjenul e suficient de deştept să nu se lase prins, altminteri te muţi la altă bortă!…