Femeia trebuie cucerită?!

Mă confruntam cu o dilemă zilele trecute. Întâlnisem o fată drăguță. Acceptase să ieșim la plimbare numai după ce i-am spus că nu sunt capabil să iubesc. Plimbarea, desigur, se începuse cu pas grăbit. Alergam din urma ei. Am tot alergat până când m-am simțit deranjat. Nu i-am spus decât să simtă plăcerea de a păși. Începuse să mediteze asupra pasului ei. Ba chiar, mă privea când aruncam câte o privire acerbă asupra orizontului. Trecuse vreo oră de când ne priveam pe furiș și pasul ei era mult mai lent. Uneori o priveam insistent, dar numai pentru a vedea cum își pleacă genele. Luasem loc. Orăcăitul de broaște salva tăcerea dintre noi. Între timp, mi-am dat seama că alături de dânsa și tăcerea e plăcută. Răcoarea dinspre lac intra în sufletele noastre. Palmele mele reci începuse să fure din căldura palmelor ei. N-am vrut s-o ating. Am depus rezistență! Dar, dorința ei tăinuită era mai mare decât rezistența mea. Prea ușor mi-era s-o înțeleg. Prea greu mi-era să mă scol și să plec. Am fost o provocare! Și, dorința ei nu era în a o atinge, ci în a mă îndrăgosti de dânsa. Da, în a mă îndrăgosti! Numai asta îmi sună în cap. Dragoste! E o tâmpenie, desigur, să mai cad în mreaja iubirii, mai ales că misterul din prima seară își pierduse esența în timpul plimbării din seara a doua. Am ajuns și la dilemă. A fi sau a nu fi. Sau, de ce aș cuceri-o? Nu-mi place să cuceresc! Îmi place să iubesc. Dacă inima ei nu acceptă iubirea mea, de ce aș insista? De ce mi-aș înjosi sentimentele, al căror farmec izvorăște din supremație! Plimbarea din seara a doua s-a terminat amical. Așa am hotărât! Căci, iubirea e în doi și nu cere demonstrații! Iar a ajunge la iubire prin cucerire e ceva mult prea ieftin. Și, în asemenea caz ceea ce numim iubire nu mai e iubire, ci e condiționare. Condiționați-vă, oameni buni, iar eu, nonconformist de fire, voi iubi în felul meu, în singurătate...