Ne consolăm sau iubim?

O mare parte din oameni confundă consolarea cu iubirea. Bărbatul cucerește, femeia se lasă cucerită. Parcă totul e frumos și parcă ceva nu e bine. E frumos faptul că ambii împărtășesc aceleași emoții. Dar, oare, să fie între ei iubire? În fond, ambele forme de coabitare, atât consolarea, cât și iubirea sunt acceptate. Totuși, ce presupun ambele și de ce am alege-o pe una din ele? Sau, e posibil o combinare dintre acestea?! Consolarea este un fel de a te privi în oglindă și a înțelege că dacă e întuneric ai toate șansele să-ți imaginezi că ai o frumusețe de invidiat. Iubirea este o contopire a făpturii cu universul. Este ceva suprem. Izvor de energie și forță creatoare. Un cuplu construit pe consolare este un cuplu în care ea este psihologul lui și el este psihologul ei. Într-un astfel de cuplu totul merge bine atâta timp cât niciunul din ei n-are aspirații spre iubire. Altminteri, iubirea va fi găsită în afara cuplului. Un cuplu construit pe iubire este un cuplu generator de energie pozitivă. Astfel de oameni sunt fericiți și în familie, și în societate, și în singurătate. Ei nu sunt în căutare de sine, ci sunt cei care creează mediul după sinele lor. O combinare între consolare și iubire în raport cu aceeași persoană nu e posibilă, deoarece consolare este ceva ce presupune dependență. Iubirea e ceva ce presupune libertate. Într-un articol anterior am afirmat: „De ce aș cuceri-o? Nu-mi place să cuceresc! Îmi place să iubesc.” Un cititor mi-a adresat o întrebare în baza afirmației mele: „Și dacă e nevoie mai întâi să cucerești, ca mai apoi să fii convins că primești iubirea pe care o dăruiești? Ce faci?”. Altfel de dragoste îmi doresc. Nu vreau să ajung psihologul ei. Nu vreau ca ea să-mi fie psiholog. Prefer explozia sentimentală, să trăiesc senzația de Big Bang. Uit de spațiu și de timp. Iar cucerirea mărginește senzația. E un fel de a mă lăsa lovit de doctor, ca tot el să mă trateze. Nu vreau consolare. Vreau iubire!